Ziua 81 - România - țara fără zâmbete

Mă trezeşte guguştiucul iarăşi la 6:00 fix! Ies afară direct şi scutur puternic de pomul din faţa geamului ca să mă asigur că zboară şi mă duc înapoi în pat. Mă trezeşte din nou la 8:30.
Mă resemnez şi nu mă mai culc la loc.
Mă pregătesc (adică deschid laptop-ul şi mă uit pe facebook să văd ce s-a mai întâmplat), că la 10 vine Kevan să mă ia.
Urechea e bine. Aproape că nu mai simt nimic.
Azi e soare. Foarte soare.
Plecăm spre beachshop şi suntem în întârziere, aşa că nu opreşte să-mi iau pui şi orez.
Face cinste Chantal cu prânzul (club sandwich) şi un milkshake de vanilie. Excelent.
Jucăm Catan cam toată ziua. Pierd repetitiv şi nu-mi pasă. Mai fac şi ceva plajă.
Am ocazia să mă duc la o scufundare cu cineva care nu are buddy, dar refuz din cauza urechii, de teamă să nu recidiveze.
Poze pe plajă:

 

Închidem la 18:00 şi plec spre casă pe jos.
A început să-mi placă să merg atâţia kilometri pe jos. Am mai mult timp să gândesc şi să observ.
Nu mai am telefon mobil dinainte de a pleca în Bali. S-a bulit display-ul la iphone de tot.
Cred că i-a fost fatală întrecerea aia când alerga pe asfalt încercând să o ia înaintea mea, iar eu eram pe scuter încercând să accelerez şi mai mult.
Deh.
Îmi iau de la piaţă nişte banane cu 40 bht şi nişte pui cu orez cu 50 bht (cina + midnight snack).
Trec pe lângă o haită de şobolani călare pe nişte saci de gunoi la marginea drumului în plină zi.
Nici nu-i mai bag în seamă acum. N-am văzut niciodată asta ca un aspect negativ. Nici măcar sărăcia.
Îmi e greu să găsesc aspecte negative la Thailanda; conştientizez că este o ţară săracă şi că oamenii muncesc din greu pentru un trai decent, dar în momentul în care mergi pe stradă şi vezi oameni care îţi zâmbesc, e pur şi simplu minunat.
Realizezi că nu o fac din politeţe, ci pentru că aşa simt şi că vor să îţi zâmbească şi să te salute şi asta te face şi pe tine să zâmbeşti involuntar şi să îţi deschizi inima.
Nu ştiu despre alţii, dar eu am ceva sechele de la naveta pe care, copil fiind, o făceam zilnic cu metroul în Bucureşti ca să ajung la şcoală. Nu am văzut niciodată oameni care să zâmbească în metrou. Nu între ei având vreo discuţie amuzantă sau făcând mişto de careva, ci oameni mulţumiţi de viaţa pe care o au. Oameni care să se simtă împliniţi şi să se și vadă asta pe faţa lor. Aşa cum putem vedea în toate ţările occidentale "mai dezvoltate".
Deseori mă plimbam prin parcurile Piteștiului sau pe centru căutând disperat zâmbete cu care să-mi hrănesc sufletul.
Tot ceea ce găseam erau priviri disperate, pierdute, pline de invidie sau îngâmfare.
Suntem o naţie mică ce a uitat să zâmbească.
Aşa că acum, pot să afirm că aici, în ţara celor 1000 de zâmbete, mi-am regăsit zâmbetul şi sunt recunoscător pentru asta.
Îl am cu mine în fiecare zi. Îl păstrez cu mine peste tot pe unde merg şi îl folosesc tot timpul.

Citeam zilele trecute într-o carte care a rămas de la Dragoş (Bine că eşti tu deştept - John Farndon) - definiţia fericirii.
Realizez acum că toate încercările de a defini fericirea, inclusiv din acea carte, sunt incomplete.
Şi atât.