Ziua 41 - doftor

M-am culcat târziu azi-noapte, nu am avut somn şi am chatuit cu Dragoş, care e în Kuala Lumpur, până pe la vreo 4.
E 10 ceasul. N-am chef de nimic.
M-am uitat toată noaptea la filme despre diving pe youtube.
De la accidente, la recorduri despre freediving şi spearfish-eri care săgetează tot ce mişcă sub apă, fără nici o ezitare sau remuşcare.
Mă gândesc să mă duc la o pădure cu maimuţe, dar e în partea cealaltă a Phuket-ului şi tot trebuie să ajung acolo să-mi iau aparatul subacvatic de la reparat, aşa că împuşc doi iepuri cu un foc.
Sun la service şi aflu că nu e gata, deşi trebuia să mă sune ei după o săptămână şi au trecut deja 10 zile.
Nu cred că mă mai duc nici la maimuţe, că oricum va trebui să fac drumul până acolo altă dată, aşa că ... lenevesc în pat şi mă uit la filme pe youtube, în timp ce fac exerciţii de respiraţie.
Nu ştiu de ce, dar nu reuşesc să-mi mai ţin respiraţia nici 2 minute. Prag pe care îl depăşeam cu uşurinţă de fiecare dată înainte.
Acum am greutăţi mari în a trece de 1 min şi jumătate.
Aşa cum descopăr în tutorialele despre freediving, există o posibilitate de a trece peste pragul în care simţi că nu mai ai aer şi ai nevoie urgentă să respiri, acesta fiind doar un semnal trimis de către creier ce poate fi oarecum fentat.
Necesită mult exerciţiu, chiar o stare de meditaţie oarecum.
Îmi aduc aminte că am reuşit o singură dată, voluntar, când eram copil şi exersam să-mi ţin respiraţia cât mai mult. Îmi aduc aminte perfect că eram pe bancheta din spate, pe autostradă, şi, având rău de maşină, căutam să fac ceva să-mi distragă atenţia şi să treacă timpul mai uşor. Şi cred că am vrut să-mi testez limitele.
Am depăşit atunci acea barieră de necesitate urgentă de a respira şi am atins o zonă foarte calmă, unde nu mai simţeam nevoia să respir.
Cred că trebuie să mă documentez mult mai mult, pentru că acum sincer mi-e frică.
Este un pas foarte mic între a face chestia asta fără cunoştinţele necesare şi să te îneci, sau pur şi simplu să mori sufocat singur în cameră, din moment ce creierul nu mai percepe nevoia de oxigen şi nu mai comandă organismului ce să facă.
E foarte mare riscul să-ţi pierzi cunoştinţa şi eventual să mori dacă nu ai un "buddy".
Suficient pentru ziua de azi.
Mă duc să-mi iau hainele de la spălat (50 bht / kg).
Trec pe la PSC să salut şi fac cunoştinţă cu Jonathan, un instructor cu vechime, care tocmai preda un rescue course. Mă ofer să fiu "victima" pentru mâine.
După ceva taclale cu Chantal, decid să mă duc să-l vizitez pe doctorul Chusak să îi povestesc despre glezna mea. Îmi explică el ce şi cum cu ligamentele, îmi spune că e totul ok şi că se va vindeca 100%, numai că durează între 8-12 săptămâni.
Deja au trecut 6.
Nu beau, nu am alergii, nu am probleme cu ficatul, aşa că-mi dă nişte pastile pe care să le iau dimineaţa şi seara după masă. Nu ştiu ce sunt, nu s-a chinuit să-mi explice, nici măcar să-mi spună denumirea şi nici pe mine nu m-a interesat.
Presupun că nişte anti-inflamatoare.
Îmi iau din piaţă nişte banane. Multe banane. Foarte multe banane cu doar 40 bht.
Have I gone bananas?
Acasă. Stau în pat şi mă uit la bec.
Mai încerc să-mi ţin respiraţia o dată. Renunţ după 40 de sec. Nu ştiu ce am. Şi n-am nici chef.
E deja 4 jumătate după-masă. Mai mănânc încă o banană şi mă duc la plajă.
Mi-am luat slipul şi... m-am aşezat la loc în pat.
Mi-e lene.
N-am chef să mă duc.
Mai mă uit la documentare despre diving.
Îl aştept pe Dragoş să vină să mergem să mâncăm.
E deja 9 jumate şi mi-e foame rău. Mă duc la Larg Kata şi mănânc ceva picant cu tăiţei şi carne de porc cu numai 40 bht. Încă 15 o Cola şi se rezolvă cina.
Mă întorc acasă.
Vine şi Dragoş pe la 12 şi ceva.
Pot să mă mândresc că azi nu am făcut NIMIC.
Şi mi-a plăcut.