Ziua 32 - snorkeling in Kata

M-am trezit cu un chef de apă...
Am mâncat ceva pui prăjit pe fugă şi am plecat direct spre PSC să iau o mască şi un snorkel.
Plănuiam de mult să fac snorkeling pe plaja din Kata şi am auzit că în partea de sud ar fi chiar mişto.
Ajung acolo, dar altceva îmi captează atenţia: SURFHOUSE

 

 

Ce mi-ar plăcea... fir-ar mama lui de picior! Lasă că nu mai am mult şi-mi revin eu!

Foarte mişto într-adevăr în apă. Vizibilitate 10-12 m, adâncime medie 6 m şi ceva faună nouă faţă de Karon Beach.
Mă bălăcesc câteva ore.
Îmi propun să nu mai treacă nici o zi până plec fără să fiu în apă.

Aşa DA! Cât de mişto că nu au tăiat copacul !

 

La noi era de mult hârtie sau mobilă.
Fac aici o paranteză şi afirm (din ce am aflat eu) că thailandezii sunt naţionalişti. Îşi iubesc regele şi ţara.
Străinii nu au dreptul să cumpere pământ. Orice afacere pe care vrei să o faci, trebuie să ai un asociat thailandez, iar el să deţină minim 51% din ea. Dacă îți cumperi un apartament, trebuie ca în blocul respectiv mai mult de 51% din apartamente să fie deţinute de thai. Sau ceva de genul ăsta. Bravo lor!

Găsesc un drumuleţ ceva mai retras ce duce spre vârful peninsulei dintre Karon Beach şi Kata Beach.

 

 

N-am văzut niciodată o nucă de cocos înmugurită!
De aici se vede mai bine Koh Puh:

 

Surprind și o poză cu un "longtail".

Sunt o grămadă de nuci de cocos căzute pe-aici, aşa că iau şi eu una cu mine acasă, să o desfac să văd dacă e bună. Zâmbesc pe sub mustăţi, că dacă sunt bune, am de unde să mă alimentez gratis de acum încolo, fără să mai dau 25 bht / buc în piaţă.

 

Astea nu ştiu ce sunt. Un fel de castane cred. Nici nu le "googlesc".

După care se întâmplă un lucru foarte interesant.

Pe drum spre casă, mai văd o nucă de cocos căzută pe undeva pe spaţiul verde lângă un trotuar.

Opresc să văd dacă e bună. Aveam Nikon-ul de gât şi mă încurcă atunci când mă aplec, aşa că l-am dat jos şi l-am aşezat pe pământ. Studiez nuca de cocos şi văd că e crăpată şi curge deja laptele din ea, aşa că o las acolo, mă sui pe scuter şi plec spre piaţă să mă mai uit de una-alta.

Ajung la piaţă şi-mi dau seama că aş putea să fac nişte poze. Aproape instantaneu îmi aduc aminte că am lăsat aparatul de fotografiat pe spaţiul verde lângă trotuar. Parcurg cei 2 km în viteză maximă, dar prea târziu, nu mai era acolo. De obicei când pierd ceva mă resemnez foarte repede, dar de data asta chiar nu vroiam să renunţ, aşa că am întrebat un "gardian" de la un hotel mai apropiat dacă a văzut pe cineva care a găsit un aparat de fotografiat. Nu vorbea engleza mai deloc, dar a înţeles ce i-am spus (atunci când i-am explicat în limbajul internaţional - ăla cu mâinile) şi mi-a indicat înverşunat cu degetul o direcţie. Am plecat în direcţia respectivă şi din persoană în persoană (toţi thai), după vreo 10 minute, ajung în recepţia unui hotel unde mare îmi este surpriza să văd că cel care îmi găsise aparatul de fotografiat îl lăsase la recepţie la "lost and found" şi urcase în cameră.

Mulţumesc în stânga şi în dreapta. Thailandezii (şoferii de Tuk-Tuk - un fel de pierde-vară; jucătorii de table sau rummy din fața scării de la bloc) îmi cer (zâmbind) bani că m-au ajutat să găsesc aparatul. Le zâmbesc şi eu şi le arăt "urechile elefantului". Sunt ăştia cu ochii "gogă" pe turişti.

În cazul ăsta a fost spre avantajul meu.

Mă întorc la piaţă. Începe deja să se lase întunericul (dar e încă lumină).

Vreau să-mi iau nişte frigărui de porc de unde îmi iau mereu, numai că strângea să închidă.

De sub tarabă trăgeau de zor de sacii de gunoi mai mulţi iepuri de Thailanda:

Aşa că îmi iau banane.

Ajung acasă şi pozez vecinii de la casa de mai jos, care am văzut că se ocupă cu comerţul de păsări (deduc asta dupa numărul mare de colivii înșirate pe sârmă ziua). Sunt destul de săraci şi în fiecare seară stau toţi strânşi pe terasă în faţa unui laptop şi se amuză pe youtube.

Îmi fac un duş şi mă gândesc la gestul persoanei care mi-a găsit aparatul de fotografiat.

Iau o sticlă de vin dintre cele două din frigider (între timp mi-a mai dat Răzvan una), mă sui pe scuter şi mă duc înapoi la hotel. Întreb la recepţie numărul camerei şi o rog pe recepţionistă să sune să vadă dacă e cineva în cameră. Nu răspunde nimeni. Nu las mesaj. Am să revin mâine. Vreau să-i mulţumesc personal.

Sunt perfect conştient că dacă păţeam asta în alta parte (refuz să zic în România, deși asta gândesc), rămâneam fără aparat.

Există un risc foarte mare să fie rus cel care a făcut asta, că am văzut că hotelul era plin de ruşi. 

Îmi fac puţină mustrare de conştiinţă că am generalizat când i-am judecat pe ruşi.

Sper totuşi să nu fie rus, ca să am dreptate :)

Acasă.

Cina: iarăşi supă Tom Yum cu creveţi

Acasă.

Film. Man on the moon.